5 may. 2016

Amintiri din copilarie (1)

Salut!

Ador caietele, agendele si listele. Cand eram mica si locuiam in Romania, asteptam cu nerabdare sa primesc alocatia ca sa ma duc sa imi cumpar caiete, pixuri, creioane, si tot felul. Culoarea mea preferata era verde. De la verde am trecut la rosu, la negru, si apoi iar la verde.

Camera mea era tot verde. Pana si perdelele si lenjeriile de pat erau verzi, le facuse bunica special pentru mine, iar pentru Andreea i le facuse din acelasi material dar in roz, camera ei fiind roz. Patul, biblioteca si o lada mare pentru plapume, le facusera tatal meu cu un prieten de familie, nu stiu din ce fel de lemn erau facute, dar aratau bine; iar patul era tare, asa cum imi placea mie. Biroul era vechi, foarte vechi si abia se tinea pe picioare, dar inca e acolo. La fel si dulapul unde tineam caietele si cartile pentru scoala. 

De ultimul 1 Decembrie petrecut in Romania am fost in Alba Iulia, cu sora-mea si prietenul ei de pe atunci. Ne-am dus cu trenul, ca na! eram mari deja :)) A fost minunat, desi abia puteam umbla cu picioarele inghetate. Imi cumparasem o pana roz/fucsia in forma de palmier. Stiu, greu de imaginat, iar eu ma explic atat de.. bine :))) Am gasit doar poza asta ca sa vedeti pana, dar a mea era fara agrafa si destul de mare, cum am zis, in forma de palmier.

(sursa: ema-bijuterii)

Dupa ce am vazut focurile artificiale de la statie, ne-am dus sa luam ultimul tren de intoarcere. Dar am gresit trenul, ca cineva s-a pus sa ne indrume ca pe niste oi catre un alt tren, era nebunie acolo, nimeni nu stia ce si unde, asa ca ne-am urcat si noi unde s-a dus toata lumea. Inghesuiti ca niste sarmale, tot mergeam in directia gresita, pana ce am intrat in vorba cu o doamna ce statea linistita pe scaun. Si-asa, am aflat ca trenul mergea catre Deva. Vorba a mers mai departe si iar a inceput nebunia in tren, ca majoritatea, ca noi, mergeau in directia gresita. Sunt sigura ca restul s-au gandit sa ajunga la Deva, sau undeva la o statie mai mare ca sa.. nu stiu, astepte poate trenul de dimineata, cine stie ce au gandit. Cert e ca noi am gandit foarte repede sa coboram la urmatoarea statie. Ca doar cu cat coboram mai repede, cu atat suntem mai putin departe de orasul nostru, logic, nu? Ne-am foit printre oameni pana am dat de usa si la urmatoarea statie am coborat. Doar noi. Iar cand a plecat trenul, am ramas intr-o bezna incredibila, pe post de statie era o casuta de doi metri patrati, in rest doar campuri in toate partile.

Undeva la departare se vedeau lumini si ceea ce parea o strada mai mare, ca ni se parea ca circulau masini pe acolo. Cum nu era nicio straduta vizibila pe langa noi, am luat-o prin camp, tot inainte, pe unde ne ducea instinctul. Ei bine, instinctul ne-a dus prin noroi o gramada de timp pana ce am ajuns la luminile ce le vedeam de la departare. Spre dezamagirea noastra, acolo era doar strada principala (nationala, cred) si pe margine un bar deschis. V-am mai spus ca era noapte tarziu? Nu era locul cel mai potrivit. "Ia uite un bar, hai sa intram si sa intrebam daca cineva are drum spre Alba, poate ne duce cineva cu suflet mare si bun." Am intrat in barul acela, si vreo 7-10 perechi de ochi s-au intors catre noi: toti camioneri, unii deja destul de bauti, iar singura femeie, chelnerita, turca, ne-a trimis frumos spre nationala, poate acolo ne ia cineva. Cum nu a fost cea mai calda primire, abia am asteptat sa iesim de acolo.

Ajunsi pe nationala, in sfarsit, am luat-o pe jos spre Alba. Masini treceau putine, iar care treceau.. nu opreau. Desi eram plini de noroi si obositi, nu imi amintesc de senzatia de frig, cred ca ne trecusera frigul cu adrenalina :)) Dupa un timp ne-am resemnat. Daca nu opreste nimeni, mergem pe jos pana acasa.. eh, pana la urma sunt doar vreo 100 si ceva de kilometrii :)) Aveam sa ajungem vreodata. Faceam calcule, cam cat am intarzia. Am umblat mult si bine, eu cu pana aia in mana, ca asa de tare imi placea, ca n-as fi aruncat-o nici de fugeau tigri dupa noi! Dar precum spuneam, am umblat muuult si bine pana sa opreasca omul ala cu suflet mare. Era un TIR condus de un barbat mai in varsta. I-am zis sa ne duca macar pana in Alba Iulia, acolo am fi asteptat trenul de dimineata, asta era ideea noastra. Omul s-a dovedit a fi foarte de treaba, cred ca i s-a cam facut mila de noi. Ne-a dus pana in orasul nostru si nu ne-a luat niciun ban pe drum. Putini oameni ca el am intalnit in viata. Ne-a lasat in centru, iar Andreea, prietenul ei de pe atunci, eu si pana mea fucsia am pornit umbland spre casa, noaptea tarziu. Eram singuri pe strada, dar fiind in orasul nostru, deja ne simteam acasa. Si murdari, ca eram plini de noroi. Si mama mereu a crezut ca am ajuns acasa cu trenul din Alba. Era prea departe de noi sa ii dam motive de preocupare.

Toate astea le-am spus pentru ca pana mea roz/fucsia inca zace intr-o vaza pe biroul cel vechi, in camera mea verde din apartamentul unde am crescut. Acea camera este un muzeu de mai bine de un deceniu. De fiecare data cand ajung acolo, ma uit in toate colturile... si-mi citesc biletele. Ah pai, imi lasam bilete "de la mine pentru mine din viitor". Pana cand s-a decis sa se faca un caiet mare, studentesc, pus in bucatarie, in care scriem toata familia (parintii+sor'mea cu familia+eu si sotul) de cate ori ajungem in acel apartament. De multe ori ajungem separat, pe dati diferite, asa ca e interesant sa citim ce au mai scris ceilalti. Se strang multe, multe, multe amintiri in acel apartament. Mi-e groaza sa ma gandesc ce se va intampla cu el, si ce se va intampla cu camera verde si camera roz.

Aveam chef sa scriu azi, si poate voi reveni cu amintiri. Incep sa uit multe, si nu vreau.

La mine e soare si vant, la voi? Maine, vineri, avem liber si eu si sotul, si ne gandim ce sa facem. Desi, cu "norocul" nostru, sigur va ploua :))) Sa aveti o zi frumoasa, oriunde va aflati! Si multumesc de vizitele voastre, inseamna mult pentru mine. Va puuup!

10 comentarios:

  1. Apăi eu am făcut şcoală când penarele la modă încă erau de lemn, se purta uniformă (inclusiv şapcă cu cozoroc) şi rechizitele miroseau a "fabrica Buşteni". Am prins şi din defilările tovărăşeşti, la modă şi ele atunci, aşa cum am prin şi lecţiile făcute la lumina lămpii cu gaz. Nu-mi deapăn prea multe amintiri, şi nu că n-aş avea, doar că aştept să îmbătrânesc mai mult pentru a-mi putea scrie amintirile într-un volum.
    Vezi acum, mare fiind, ce simple par lucrurile petrecute atunci, când la momentul cu pricina păreau destul de grave?
    La noi plouă, iese soarele, plouă iar, apoi iar soare, apoi plouă iar... .

    ResponderEliminar
    Respuestas
    1. Eu nu am apucat sa port uniforma, sora-mea da. Penare din lemn? Serios? Amintirile is faine, sa stii. Sunt amintiri pana la urma, mai scot cate-un zambet, cate-o lacrima.. :)
      Da, efectiv lucrurile se vad altfel la varste diferite.
      Tot asa o duceti cu vremea? E primavara, face ce vrea :))

      Eliminar
  2. Respuestas
    1. da, chiar! Mereu ne amintim cu sora-mea de acea patanie. Am si cautat barul acela (din priviri) ca pana la urma, cu anii, am trecut de multe ori pe acolo cu masina, mergand spre vama. Dar nu l-am mai gasit, sau poate nu l-am recunoscut, cine stie.

      Eliminar
  3. frumoase sunt amintirile, sa strangem cat mai multe bune!

    ResponderEliminar
    Respuestas
    1. Exact! Ca doar cu ele ne vom alege la urma urmei :)

      Eliminar
  4. Eu si acum am o mica obsesie pentru pixuri si caiete. Nu ma pot abtine daca vad unul care imi place. :)) xoxo
    http://lifestylesem.blogspot.ro/

    ResponderEliminar
    Respuestas
    1. Mada, multumesc de vizita, trec si pe la tine cat de curand!
      Sa stii ca si eu mai am obsesia, nu mi-a trecut! Am o gramada de caiete si agende, care mai de care, nu ma satur de ele! Si pixuri in toate culorile si formele, bufff.. parca as fi scolarita :))

      Eliminar
  5. O. daaa :) Caiete si agende si uneori foi volante adunate in dosare :) In ultima vreme am fix cu copertile rosii, dar culoarea preferata e tot verde.
    Amintiri ... aventuri ... ah, macar de ne-am putea intoarce in timp, macar pentru putin.
    La noi e soare, dar destul de racoare pentru luna Mai. Altadata mergeam la plaja, acum nu-mi vine sa scot jacheta de pe mine. Sa speram intr-o vara normala.

    ResponderEliminar
  6. Hehe.. mie imi place mult si rosu si verde, daca se poate verde lima. Mi-am facut cardul de clienta la un magazin numit "Office World", era gratis si se pot strange puncte. Vaai, nu pot intra singura acolo ca stau o vesnicie si cine stie pe ce mai pun ochii :))
    Zilele astea la noi a fost foarte cald, pe malul raului lumea facea gratare si deja erau in costume de baie. Eu inca port pantaloni lungi. Asa e bine pentru mine, nu prea suport caldurile mari.. in Spania eram lesinata toata vara :)) Sper ca aici va fi mai bine (anul trecut a fost o caldura bestiala, dar au zis elvetienii ca a fost o exceptie ciudata - ma speriasem deja). Cum spui tu, sa fie o vara normala :)

    ResponderEliminar