In iulie a fost mama pe aici. De cum a ajuns, noi am plecat in Spania pentru vreo 10 zile. A venit sa stea cu pisica, e a doua oara cand face asta si ii place. Data trecuta a fost inainte de pandemie, cand am fost plecati in Bali pentru doua saptamani. Atunci stateam in celalalt apartament. Pe cand ne-am intors, stia mai multe despre imprejurimi decat mine. Acum la fel, stiam ca va explora noile imprejurimi. Da, ne-am mutat in toiul pandemiei, intr-un apartament mai mare, mai frumos, si intr-o localitate mai faina. Dincolo nu-mi placea.
Mamei mele ii place sa calatoreasca, sa vada locuri noi, sa aiba tot felul de experiente. Asta nu poate decat sa ma bucure, viata trebuie traita. Se si adapteaza usor, acasa la mine se simte ca la ea acasa :)
Cat a stat aici, a explorat imprejurimile, s-a plimbat mult. De pe terasa avem vedere la o padure pe deal, iar in varf se vede un fel de turn cu nelipsitul steag elvetian fluturand. Mereu m-am intrebat oare cum se ajunge acolo, dar nu am avut curaj sa ma duc singura, ca nu cumva sa ma pierd. Ei, normal ca mama s-a dus! :)) Si nu doar o data, a fost de mai multe ori, descoperind diversele rute pe unde se putea ajunge.
Cand ne-am intors, a mai stat inca vreo doua saptamani aici. Abia astepta sa-mi arate toate locurile pe care le-a descoperit. Ne-am plimbat mult impreuna. Sus la ruinele astea am fost de doua ori. Nu e doar turnul care se vede de la noi de pe terasa, mai sunt inca doua locuri cu ruine. In prima zi am facut ruta mai lunga dar care nu e atat de abrupta. Aproximativ 2,5km, pe care i-am parcurs in ritmul nostru, facand opriri ba pentru poze, ba sa ne mai tragem sufletul. Am trecut pe langa cai, am intrat in padure, apoi a urmat a urcare destul de abrupta si am ajuns la turn, acesta fiind cel din mijloc.
Are un podulet in fata, iar inauntru sunt scari din lemn ca sa urci pana in varf. Mama a zis ca ea nu urcase singura ca ii era frica, si mi-a transmis cumva frica ei de nici eu nu am fost in stare sa urc toate scarile. Am urcat la primul nivel si am simtit ca ma ia cu ameteala asa ca am coborat. Am continuat la urmatoarele ruine care se aflau la vreo 600 de metri. De acolo se vedea frumos spre oras, dar precum se poate observa, se apropia furtuna :))
Tuna si fulgera si se apropia destul de repede. Eu m-am cam speriat si am vrut sa coboram, sa nu ne prinda furtuna in padure. Mama voia sa-mi arate mai multe dar eu nu aveam rabdare. Ne-am dus repede la ultimul turnulet, si ala la vreo 400 de metri distanta de la turnul din mijloc, apoi la insistentele mele am coborat. Acest ultim turnulet nu e mare lucru si se pare ca nu i-am facut poza. Am coborat pe alta ruta, mai abrupta dar mai scurta. Cand am ajuns la case a inceput sa picure. Ce m-am bucurat ca nu ne aflam sus!
Ziua urmatoare aveam o febra musculara ingrozitoare. Asta sigur de la coborare, pentru ca m-am grabit si era si foarte abrupt. Mama a ramas dezamagita ca nu mi-a aratat tot ce voia sa-mi arate pe acolo, asa ca i-am promis ca ne vom intoarce. Asa a si fost.
Am urcat din nou cu cateva zile inainte ca mama sa se intoarca in Romania. Era o zi frumoasa si nu era atat de cald precum in celelalte zile. Am luat ruta pe care ne-am intors data trecuta, cea abrupta si prin padure. Asta este si ruta mea preferata.
Ajunse la turnul din mijloc, am zis ia hai sa urcam macar pana la al doilea nivel, ca sa ne uitam pe geamurile acelea.
Ne-am pozat, ne-am uitat.. si am zis ca totusi, daca am ajuns pana aici ar fi pacat sa nu mai urcam pana sus. Ne-am luat inima in dinti si am urcat in varf. Ce mandre am fost :)) Am zis ca vedem noi cum coboram, important e ca am urcat!
A fost fain. Nu cred ca mai urc vreodata scarile alea, dar ma bucur ca am ajuns cu mama sus la steag. Cand a plecat mama, am zis ca o sa urc mai des la ruine, sunt banci peste tot, zone amenajate pentru picnic, as putea sa ma duc sa citesc acolo... Dar nu am mai fost deocamdata. Va urma, sper.
